IELELE,UN MISTER MAGIC

Iielele sunt fapturi feminine supranaturale intilnite in mitologia romaneasca, foarte raspindite in superstitii, carora nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice. Totusi, cel mai frecvent, Ielele sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avind aceleasi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau chiar si ca Sirenele. Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldindu-se adesea in izvoare. Se crede despre ele ca apar in special noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de riuri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh, dansind goale, numai cu sinii goi, cu parul despletit, mai rar cu vestmint de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe care au dansat ramine ars ca de foc, iarba nemaiputind creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind pirlite; mai tirziu, cind iarba rasare din nou, culoarea acesteia este verde-intunecata, nu e pascuta de vite, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia “lingura zinei”. Ielele apar uneori cu trup, alteori sint doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezinta tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pina la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice.


Ielele vin fie in numar nelimitat, fie umbla in cete de sapte, uneori chiar 3, in acest ultim caz (raspindit in Oltenia), legenda le considera fiicele lui Alexandru Machedon si le numeste Catrina, Zalina si Marina. Nu sint considerate, in general, genii rele; ele se rabuna doar atunci cind sint provocate, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod obisnuit sint invizibile, putind fi zarite rareori si numai noaptea), insa atunci pedepsesc pe cel vinovat pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cintecul si cu virtejul horei jucate in jurul acestuia de trei ori. Principalele lor insusiri sint coregrafia si cintecul vocal cu care, ca si Sirenele, isi vrajesc ascultatorii. O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca “ielele beau noaptea apa de prin fintini si oricine va bea dupa dinsele, il pocesc”. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgind “noua mari si noua tari” intr-o singura noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc. Ielele apar pe stinci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri. In aproape toate descrierile care li se fac, Ielele apar acorporale. Foarte importanta in sistemul lor de seductie este imbracamintea. Vesmintele lor cel mai adesea sint vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin care li se zaresc sinii. Intilnirea cu Ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sint considerate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identice cu Eriniile din mitologia greaca (la romani, Furii).

Chinuri si sminteli, pedepsele Vintoaselor

Se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de Rusalii sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si ismintitii. Multi gospodari de la sate ne-au povestit cum, in zi senina ca si cristalul, s-au trezit cu finul abia strans in claie dintr-o data luat si dus de Vintoase – un fel de vartej format din curenti turbionari care se formeaza istantaneu si dispar undeva prin paduri. Obiectele prinse in acele virtejuri sint risipite pe distante foarte mari. Se spune totodata ca oamenii ori vitele care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor mor in mod misterios. Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuite tot puterilor malefice ale acestor fapturi. La tara spre exemplu, daca un barbat ramine olog dupa ce s-a culcat pe cimp, satenii considera ca a fost pedepsit de Iele. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila sau beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor. Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.

Rusaliile

La 50 de zile dupa Pasti poporul roman serbeaza, timp de trei zile sau o saptamina (diferentieri zonale), Rusaliile. Acestea sint personaje feminine cvasimalefice a caror existenta se petrece mai ales in vazduh, vara si in padure. Similar Ielelor, cu care uneori sint confundate, una dintre calitatile lor principale este dansul deosebit de frumos. Danseaza in aer sau pe pamint, noaptea, asezate in cerc, dar, daca sint zarite de un muritor sau daca, din greseala cineva calca pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsa), acesta se imbolnaveste foarte grav de o boala numita, in limbaj popular, “luat de Rusalii”.

Remedii magice

Remediul magic-ritual impotriva acestor boli il ofereau, in sudul tarii si in Moldova,Calusarii. Rusalii, latina Rosalia = sarbatoarea trandafirilor, constind in depunerea de trandafiri – rosae – pe morminte; rusaliile – femei fabuloase din categoria Ielelor, in mitologia romaneasca, fiicele lui Rusalim imparat; potrivit credintei populare, Rusaliile le iau oamenilor mintile. Acest mit – sarbatoare pagina – , a fost suprapusa ulterior peste sarbatoarea crestina postpascala (Pascha rosata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii si devenita Duminica Rusaliilor cind casele sint imbodobite cu ramuri verzi. Sarbatoarea este legata de abundenta vegetala a verii. Caderea Rusaliilor este un dans frenetic cu prabusiri in somn hipnotic, practicat in Duminica Rusaliilor de femeile romance din zona Timoc, insa acesta este considerat mai degraba un caz izolat de datina locala. In Dobrogea romanizata, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfirsitul primaverii, sarbatoare tinuta de credinciosi in relatie directa cu pomenirile din cultul mortilor.

Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor, fie preventive – pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie – fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav ide Ielei. Tot pentru a evita rabunarea Ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Coregrafia este cel mai semnificativ atribut al Ielelor. Horele Ielelor par sa mosteneasca dansul Baccantelor. Aceasta forma de superstitie este de altfel atestata la multe popoare. Tacitus, in “Anale”, vorbeste despre un grup de romani care “cuprinsi de delir, se napustesc cu sabiile scoase asupra centurionilor”, dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, goala, care “le-a dat sminteala si delir”. Un gen de Iele exista si in mitologia germanica, cu origine daneza: Elfii locuiesc in paduri si danseaza. Arborele lor preferat este arinul, ei avind insa si un rege, pe Erlkonig.

Dimitrie Cantemir despre iele

In “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea Ielele “nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”. Nu se cunoaste originea acestui mit. “Iele” nu este un nume, ci pronumele personal feminin “ele”, rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii: epitete impartiale – Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase si epitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc. In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intimplator, deoarece pot deveni invocatii periculoase. Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji. Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru Iele – Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Pasti, Marina, sf. Foca – ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu minia Ielelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si “smintiti”, la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sint prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi.

Toti cei care au reusit sa invete si sa cinte cintecele Ielelor sint rapiti si dispar fara urma. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fintinile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor. Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramine mut.

Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii

Sanzienele sunt niste flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere. La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui. Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, „cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde”. Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: „Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul”. Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar „bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi”, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude.

La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor, adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii Padurii, Marea Zeita a vegetatiei – fiindca florile de Sanziene intra tot in patrimoniul ei. Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.

Alte denumiri: ielele, sanzienele, frumoasele, sfintele, maiestrele, maiastrele, mandrele, soimanele, soimaritele, vantoasele, dansele, milostivele, milostivnicele, miluitele, zanele, rusaliile, dragaicele, domnitele, puternicele, nagodele, samovilele, valvele, iezmele, iroditele, musatele, fetele codrului, imparatesele vazduhului.

Informatii preluate de pe pagina
http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://foaienationala.files.wordpress.com/2009/08/dansul-ielelelor.jpg&imgrefurl=http://foaienationala.wordpress.com/2009/10/05/sabia-curba-a-dacilor/&usg=__VNuFIuJar4rLupZoi-G2JFbBSlE=&h=179&w=120&sz=17&hl=ro&start=9&um=1&tbnid=L8JYGe42brz2UM:&tbnh=101&tbnw=68&prev=/images%3Fq%3Ddansul%2Bliterelor%26hl%3Dro%26sa%3DG%26um%3D1
[justify]

Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstiţii, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza inconsecvenţei folclorului; totuşi, forma mitologică preferată este a unor fecioare zănatice, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice, cumulând atributele Nimfelor, Naiadelor, Driadelor, întrucâtva şi a Sirenelor. Se sugerează ca ar fi posibil ca in trecut sa fi fost preotesele unei zeităţi dacice.

Locul şi chipul revelărilor

Ielele se crede că apar mai ales noaptea la lumina lunii, în hore, în locuri retrase (poieni, silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în văzduh), dansând goale, mai rar cu veştmânt de zale, sau înfăşurate în văluri transparente şi cu clopoţei la picioare; fostul lor ring de dans rămâne ars ca de foc. Uneori doar cu trup aparent, alteori sunt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de femei vesele.

Numărul în care Ielele îşi fac apariţia e sau nelimitat, sau redus la 7, uneori chiar 3, în ultimul caz (Oltenia) legenda considerându-le pe fiicele lui Alexandru Macedon şi numindu-le: Catarina, Zalina şi Marina.

Locuiesc în cete, în aer, pe stânci singuratice sau în munţi, prin păduri sau anumiţi copaci ca paltinul şi nucul (preferaţi şi pentru horele lor), rareori la răspântii.
[modifică] Natura lor

De obicei, nu sunt socotite genii rele: se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate, sau văzute în timpul dansului, iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, după ce l-au adormit cu cântecul şi cu vîrtejul horei jucate în jurul acestuia de 3 ori. În această ipostază, au similitudini cu fecioarele Erinyes din mitologia greacă. Unele descântece le portretizează aşa:
Colaboraţi la Wikicitat

„

Voi Ielelor
Măiastrelor
duşmane oamenilor
stăpânele vîntului
doamnele pământului
ce prin văzduh zburaţi
pe iarbă lunecaţi
şi pe valuri călcaţi
vă duceţi în locuri depărtate
în baltă, trestie, pustietate
unde popă nu toacă
unde fată nu joacă.
Vă duceţi în gura vîntului
să vă loviţi de toarta pământului."[1]”

Adesea "Ielele beau apă de prin fântâni şi oricine va bea după dânsele, îl pocesc".[2]

După caracteristicile globale mai frecvente, Ielele sunt nemuritoare, frumoase, acorporale, voluptoase şi seducătoare, excelente dansatoare şi cântăreţe corale; îşi poartă despletit părul lung şi se îmbracă în veşminte vaporoase de mătase ori in, de obicei translucide sau chiar străvezii; invizibile ziua, pot fi văzute noaptea, cu mari riscuri pentru observator; deşi adesea cu aripi, pot zbura şi prin levitaţie, cu viteze teribile (într-o noapte, nouă mări şi nouă ţări), dar alteori călătoresc în trăsură cu cai de foc.

Nu se poate stabili totuşi o tipologie fermă, ea fiind variabilă de la o zonă folclorică la alta; astfel, Dimitrie Cantemir le numea cu unul dintre epitete, Frumoasele, simplificându-le funcţia mitologică la domeniul erotic şi considerându-le deci nişte "Nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii frumoşi"[3]
[modifică] Nume. Etimologie

Mitul Ielelor este de origine incertă. Etimologiile speculate de mulţi folclorişti sunt oarecum fanteziste, întrucât Iele nu este un nume, ci pronumele personal, la persoana a treia, plural, feminin ele (sinonim în alte regiuni cu Dânsele); numele lor, real tainic şi inaccesibil, este înlocuit cu simboluri atributive clasificate, de obicei, în 2 categorii:

* epitete imparţiale: Iele, Dânsele, Drăgaice, Vâlve (Vâlva Băii, Vâlva Pădurii etc), Irodiţe, Rusalii, Nagode, Vântoase;
* epitete flatante sau propiţiatoare: Domniţe, Măiestre, Frumoase, Împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului câmpului), Şoimane, Muşate, Miluite, Albe.

Evitând cunoaşterea numelui categorial, de tagmă, al Ielelor, folclorul înregistrează totuşi unele nume individuale: Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Lemnica, Liodiana, Magdalina, Oana, Ogrişteana, Păscuţa, Roşia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Sandălina, Tiranda, Todosia, Trandafira.[4]
[modifică] Note

1. ^ colecţie Vasile Alecsandri
2. ^ tradiţie din Prahova, citată de Bogdan Petriceicu Haşdeu în Magnum Etymologicum Romaniae
3. ^ Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae III, 1
4. ^ Victor Kernbach Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros

[modifică] Vezi şi

* Sânziana
* Drăgaica

[ascunde]
v • d • m
Mitologia românească
Fiinţe fabuloase
Baba Cloanţa · Baba Hârca · Balaur · Căpcăun · Iele · Luceafăr · Moroi · Muma Pădurii · Pricolici · Samca · Sânziene · Sânicoară · Scorpie · Spiriduş · Solomonar · Stafie · Strigoi · Uriaş · Ursitoare · Vasilisc · Vârcolac · Zână · Zgripţor · Zmeu · Zorilă · Statu-Palmă-Barbă-Cot
Mitologia românească
Eroi
Baba Dochia · Făt-Frumos · Greuceanu · Ileana Cosânzeana · Păcală · Sfânta Duminică · Sfânta Vineri · Sfânta Miercuri
Mituri
Mioriţa · Meşterul Manole · Traian şi Dochia · Zburătorul
Sărbători şi ritualuri
Dragobete · Mărţişor · Paparude · Căluşarii · Colind

Informatii preluate de pe:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iele

INTALNIRI CU SPIRITELE NATURII



INTALNIRI CU IELELE

Relatarea despre Achim Roman

Achim, da din mana si-mi povesteste cum era copil normal pana la 11 ani si atunci, deodata, fara sa stie de ce, a ramas asa, fara sa se mai poata misca, fara sa mai creasca. De-asta are inaltimea unui copil si de-asta oasele au inceput sa i se deformeze, si nici un doctor n-a putut spune ce s-a intamplat de fapt.

Bietul Achim a fost paralizat timp de 19 ani, imobil ca un lemn urcat in pat. Abia putea vorbi, durerile ii strabateau trupul ca niste fulgere fara leac, dar atunci, in 1988, dupa ce s-a petrecut minunea, el s-a dat jos si a mers.

Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca paralizia inexplicabila a lui Achim s-ar fi declansat intr-o noapte de primavara, cand, copil neastamparat, ar fi deranjat ielele, frumoasele noptii care danseaza in clar de luna, care impletesc coamele cailor si innoada crengile inflorite ale pomilor, si ielele l-ar fi pocit pentru ca le-ar fi vazut dansand. Nici un muritor nu le poate vedea fara a plati pret greu.

Misterele padurii Drocaia

Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare. La granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi. Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori….

Blestemul (copilul crescut de Muma Padurii)

Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor. Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica. Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi.

In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu - in amintirea orfanului salbaticit.
Calauza noastra ofteaza: “Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat”…

Barbatul furat de iele

Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de “fumuri” - cum se spune cand se face numaratoarea familiilor. Singura legatura cu lumea mare e “rata” care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv... In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand. Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului. La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani... In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi...

Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna... De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig. Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani... “L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu’ popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, da’ mi-a spus ca i-e frica de secretaru’ de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie. Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta. Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu’ ca sa pot lua pensie de urmas, da’ mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu’ meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?”



Povestile Dadei Anica
- Rotita de la carucioara ielelor -

Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: "Pe vremea mea, injunghiam campurile, nu alta!" - spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata.

Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului.

<< Spunea mama mea, care a fost doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor". Mama mea a vazut carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata s-ar fi astamparat si ar fi adormit. Cotlonul era o vatra de caramizi puse in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit un cantec subtirel si neasemuit de frumos. Cand, ce crezi? Pe marnea hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul. Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor. Si cand mama s-a dezmeticit din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti. Aceea era o rotita de la carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului Tamaduirii. Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea." >>

In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 sau 30 de ani in urma. Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca, despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, despre oamenii din satul sau. Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale.


Babu, inteleptul din Gura Raului

La 81 de ani, dupa o viata petrecuta pe varful muntelui, langa oi, Nitu Stef stie randuielile vazute si nevazute ale lumii, de parca ar sta de-a dreapta lui Dumnezeu. In satele din Marginimea Sibiului, „Babu” inseamna „mos”, „al batran”, un om intelept, credincios, trecut prin toate ale vietii, respectat si stimat. Babu este cel care intelege vremea si timpurile. Cel care stie. Babu este o institutie.

Despre Maiestre

„Si eu am auzit odata Maiestrele, numai ca nu le-am vazut. Ca daca le vedeam, nu mai eram aicea sa povestesc. Ba eram pocit sau paralizat. Eram acolo, aproape de sat, cu oile la strunga. Erea pa toamna. Dormeam pa o cojoaca aproape de zorii zilei, cand canta cocosii. Se-mpreuna zorile. Atunci am auzit ca prin vis un cantec ceresc si cand deschid ochii, vad miscand pe sus ceva, ca un fum. Ca o frunza pe boare mergea de lin. Si-am zis: „Astea-s Maiestrele!”. Erau sus, cat biserica. Am inchis ochii sa nu le vad. Stiam bine ce-i, din batrani. Si cantaau, cantau cantec ce nu s-o auzit pe asta lume. Cantau de deasupra si eu sedeam asa, cu ochii stransi, in cojoaca, si ascultam. Or cantat pe deasupra, poate jumate de ceas, poate mai mult, pana or rasarit zorile. Si dupa ce-or rasarit, numa’ atuncea am deschis si eu ochii. Acuma s-o rait lumea. Duhurile ceresti nu-s ca in alte vremi. S-or dus si nu s-or mai inturna pana-i veac.”


Proorocul din varful dealului

La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil. Astazi, IOAN SURDUC are 68 de ani si o familie numeroasa. Modest, retras, accepta foarte greu sa vorbeasca, pentru ca nu vrea sa-l manie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorinta lui cea mai mare este sa traiasca in pace, ferit de curiozitatea si zarva lumii, care il asupresc. In casa lui vecina cu cerul, asezata pe-un varf de deal, Ioan Surduc isi asteapta cu seninatate sorocul, pentru a se putea intoarce pentru totdeauna in Rai.

Hora de ingerite

Pe la 12 ani, Ioan Surduc incepea sa semene a "flacaias" si mergea cu vitele la pascut prin poienile inalte de pe dealul Pitpoghirului. Uneori se auzeau bubuituri indepartate, de la tunuri, dar razboiul nu prea se simtea pe acea vale, izolata la capatul lumii. Intr-o zi tarzie de toamna, cand padurile incepusera sa fie arse de brume, Ionica Surduc a trait minunea vietii sale. Pe neasteptate, el a fost "rapit in duh", aidoma apostolului biblic! "Eram pe un plai moale si mangaiam vitele. Soarele ardea bland. Dintr-o data, tot seninul s-a tulburat... A venit peste mine un vartej, plin cu frunze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. Dupa cateva clipe, m-am trezit intr-o poiana unde nu mai era toamna. Totul stralucea si am vazut in jurul meu o hora de ingerite! Nici nu stiu cum sa le zic... Erau, parca, pe jumatate zane, pe jumatate ingeri. Cantau asa de dulce si se leganau in jurul meu, ca nu-mi venea sa cred! Apoi, am vazut in fata mea pe "Fata Padurii", cum ii ziceam noi, in copilarie, celei mai frumoase zane din povesti, dar Ea semana cu Maicuta Domnului. Nu stiu daca era asa... Numai mie mi s-a parut, dar asa simteam! Chipul acela avea atata iubire, ca nu l-am uitat toata viata. Apoi, la marginea poienii, in spatele horei de ingerite, l-am vazut pe Nicolae Taficiuc, un consatean, mult mai tanar decat tata, care tinea in mana o firimitura de lumanare, arsa pana la capat. Nu stiu cat a durat totul, dar m-am trezit culcat pe iarba, pe plaiul tomnatic, fara vite!".

Ionica Surduc a fugit acasa, ingrijorat de soarta vitelor, dar si emotionat de ceea ce se petrecuse cu el. Parca fusese un vis de cateva clipe... Cand a ajuns in batatura, mama-sa a izbucnit in plans si si-a facut sapte cruci, imbratisand flacaiasul. Atunci a aflat, de-a dreptul uluit, ca fusese dat disparut in sat, de aproape doua zile!! Toti ceilalti trei frati - Petre, Mihai si Nicolae - plecasera sa-l caute, cand au vazut ca se intorc vitele singure acasa, pe inserat, dar nu ii dadusera de urma pe nicaieri, desi colindasera toate dealurile si poienile. "Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de fata cu toti, mi-l amintesc si astazi: "Inseamna ca am fost plecat de pe lumea asta pe lumea cealalta, dar acolo cateva clipe fac cat doua zile..." Dupa ce le-a povestit mamei si fratilor sai ceea ce i se intamplase, acestia au ramas cu gurile cascate si s-au crucit, caci nu mai era de gluma. In aceeasi seara a venit la ei, plansa si cu o broboada neagra, batrana mama a lui Nicolae Taficiuc, sa-i roage pe baieti sa traga clopotele, fiindca fiul ei murise cu cateva ceasuri mai devreme... De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus "proorocul" si vestea s-a raspandit in tot satul!

*********************************

Informatii preluate din paginile:
http://www.spiritelenaturii.go.ro/intalniri/intalniricuielele.htm
http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=605&&idart=5040&&numecap=Societate
http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=503&&idart=3034&&numecap=Societate
http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=336&&idart=227&&numecap=Spiritualitate
http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=623&&idart=5409&&numecap=Societate
http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=368&&idart=720&&numecap=Societate

Ielele

Dintre toate fiintele supranaturale a caror menire e sa faca rau oamenilor, cele mai de temut sunt Ielele. Nici unele n-au atatea nume ca acestea, nume eufemistice, create pentru a le imbuna, pentru a nu atrage asupra-si efectele teribile ale maniei lor.

Numele de Iele, identic cu pronumele personal feminin, ele, dupa cum dovedeste sinonimul Dansele, le-a fost dat pentru a evita rostirea unui nume care ar fi putut sa le supere. Celelalte nume, formate din epitete, unul mai magulitor decat altul, sunt extrem de numeroase. Le citam pe cele mai cunoscute: Mandrele, Frumoasele, Frumuselele, Ale-frumoase, Zanele, Sfintele, Ale-sfinte, Milostivele, Miluitele, Vrednicele, Cinstitele, Harnicele, Puternicele, Maiestrele, Soimanele, Vitezele, Doamnele, Cuconitele, Jupanesele, Imparatesele, Vantoasele, Vinturitele, Dragaicele, Nemaipomenitele, Iudele, Fetele campului, Fetele lui Sandru etc.

Ielele sunt niste duhuri, in chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la numar, de o frumusete uimitoare. Dupa unii, au aripi, sunt imbracate in alb, de sus pana jos, au zale pe piept si clopotei la picioare. Umbla despletite si capul le e impodobit cu flori. Extragem dintr-un descantec de "Soimane", din Ploiesti si din judetul Buzau, urmatoarea descriere a Ielelor:

"Noua sfinte Soimane, La rasarit a plecat.
Cu noua lopatele, Cu (cutare) s-a-ntalnit.
Cu noua maturele, Pe el l-a-ntampinat,
Cu rochii negre-mpodobite, L-a sagetat,
Cu salbi de galbeni gatite. Varsaturi,
Cu rochiile rotate, Trecaturi.
Cu iile raurate, Ameteala,
Cu salbile pe piept lasate. Fierbinteala
De la apus s-a ridicat, In trup i-a lasat...."

Traiesc in paduri departate si in zavoaie si, cand trec zburand prin vazduh dintr-un zavoi intr-altul, peste varfurile copacilor, se aude cum chita din gura, din viori, din fluiere sau din cimpoaie. Uneori trec pe deasupra intr-o caruta luata de pe pamant. Cateodata au cu ele lumanari, cand vezi pe sus niste luminite, cand trec ele insotite de lautari sau cimpoieri.

Se hranesc cu flori si beau apa din izvoare. Aici e locul lor de intalnire si tot aici se scalda. Petrecerea lor e cantarea si jocul. Versul lor e asa de duios, ca nu se poate asemana cu nici o cantare de fiinta omeneasca. De aceea, unuia care canta bine i se zice: „canta ca Ale-sfinte'" sau „ca Milostivele", „ca Soimanele", ori „canta parca-i luat din Soimane'". Intind o hora si joaca pana dupa miezul noptii. Daca joaca pe pamant, isi aleg o poienita curata, in inima codrului sau a zavoiului, o gradina cu iarba verde sau o fata de arie, unde apoi isi intind masa. Pe unde au jucat ele, nu mai creste iarba. Iarba care a fost verde se usuca, parc-ar fi fost parlita de foc. Se vede uneori pe pajiste cate un rotocol fara iarba, pe unde au calcat Ielele jucand. Creste mai tarziu otava pe locul acela parlit, dar vitele nu vor s-o manance. Ele sunt sfinte, ca, pe unde e gradina lor, nu umbla nici vite, nici care. Nu-i e permis nici omului sa mearga pe-acolo decat pana la pranz. Dupa pranz, ele se duc la flori, ca sa-si culeaga mancarea. Ciupesc din toate florile, si din toate buruienile, ca sa n-aiba leac. Cine le-a auzit, zice c-ar fi cantand:

"Daca n-ar fi avrameasa,
Musetel si imparateasa,
Odolean si leustean.
Usturoi de samulastra,
Toata lumea ar fi a noastra."

Sau:

"Cand n-ar mai fi
Avrameasa si carstaneasa
Si leustean la fereastra,
Ar fi toata lumea a noastra."

Vezi ca lumea pune sa creasca leustean pe la fereastra, si ele nu se pot apropia de casa. Tot astfel, intr-o insemnare a monahului Porfirie, din anul 1839 : "Babele si bobarii invata pe oameni sa poarte usturoi trei catei in punga, curea, brau, ca sa nu-i bantueasca Ielele. O buruiana radacina de odolean, radacina avrameasa-carstineasa, asemenea sa poarte, ca nu pot a se apropia de ei Maiestrele, pe care zic mincinoasele vrajitoare ca le-au auzit cantand in raspantii aceste vorbe: «De n-ar fi avrameasa-carstineasa. Ar fi toata lumea a noastra!»".

Daca trece cineva pe locul unde fac ele hora sau pe unde au jucat Ielele, il pocesc, si omul nu se mai face bine nici cu leacurile babelor, nici cu ale doftorilor. De aceea, cel ce vede pe undeva un rotocol de iarba calcata, sa se fereasca de a calca pe acolo, caci e locul unde au jucat Ielele si poate sa-l poceasca; i se zgarcesc mainile si picioarele. Daca sade cineva in vatra lor, se spuzeste pe tot trupul sau se umple de bube. Daca le superi de la veselia lor, ele se inraiesc si te ologesc ; daca insa le lasi in voia lor, nesuparate, iti dau cateodata tot ce le ceri. Cine aude cantarea lor ramane surd, iar cel ce raspunde, cand il striga ele pe nume, ramane mut. Daca cel ce le-a simtit ca vin, nu s-a trantit cu fata la pamant si nu si-a pus ceva in cap, ca sa nu le vada si sa nu auda cantarea lor, Ielele vin la dansul, si omul ramane mut si schilod.

Cand vor sa pedepseasca pe cineva, Ielele il dezmiarda prin cantari, il adorm in visuri placute, apoi joaca de trei ori hora in jurul lui si incep sa-l blesteme: ori limba sa i se lege, ori din minte sa-si sara, ori sa nu-si mai dea peste leac. De cele mai multe ori, ii iau mainile sau picioarele, ori ii stramba fata. Atunci se zice ca omul e "soimanit", caci au dat Soimanele peste el.

Dar nu numai cand vine omul in timpul cand petrec Ielele, il schilodesc. Cateodata doarme cineva pe-afara, noaptea, si cand trec ele in zbor pe deasupra lui, ii sucesc mainile si picioarele, il damblagesc. Altii mai spun ca ele umbla noaptea pe sub streasina casei si, daca trece omul sau urineaza pe-acolo, il ologesc. Cainii le simt: cand trec ele pe langa casa, incep sa urle.

Ielele vin noaptea si te striga la poarta, dar sa nu raspunzi, daca nu te striga de trei ori. Cine raspunde inainte de a fi strigat de trei ori. Ielele il ologesc sau il innebunesc. Unul a raspuns indata si a iesit afara la poarta si i s-a intors gatul la spate : l-au strambat Ielele.

Pe locul unde au jucat ele, se gasesc uneori semne: margele, par sau altele. Cine se atinge de aceste lucruri se poceste. Intr-o seara, se povesteste in judetul Brasov, se facuse hora in sat. Venisera fete si baieti din satele vecine. Aproape cand sa sfarseasca jocul, se aud de sus cantari de fete. Ascultau toti si spuneau ca sunt Frumoasele. A doua zi, o fata, dintr-un sat vecin, care fusese la joc si plecase aproape de ziua acasa, a intalnit o masa intinsa pe iarba, cu diferite lucruri frumoase, cercei, margele, si vreo patru fete care vindeau. Fetele au rugat-o sa le cumpere si ea ceva, dar ea le-a raspuns ca n-are bani. Ele i-au spus ca, in loc de bani, sa le lase s-o sarute si ele cate o data pentru fiecare lucru ce-si va alege si sa-i dea cate un fir de par din cap. Lucrurile fiind frumoase, plata mica, fata s-a invoit si si-a ales multe lucruri. In zorii zilei, fetele cu targul s-au inaltat in vazduh cu toate lucrurile lor cele frumoase. Biata fata, in fiecare loc unde o sarutase, capatase cate o buba, iar parul ii ramasese aproape numai jumatate in cap. Fata a ramas pocita de Frumoase.

Ielele beau noaptea apa din fantani, si oricine bea dupa ele ramane pocit. De aceea, cand bea cineva dimineata apa dintr-o fantana, sa lase un semn acolo, ca poceala sa cada pe acel semn. Chiar acasa, e bine sa acoperi caldarea cu apa, sau alt vas sa-l pui cu gura in jos, ca sa nu se scalde Ielele si sa te poceasca apoi. Cand treci sambata ori marti seara peste ape, fa-ti cruce si sufla peste apa, ca sa nu te imbolnavesti, caci atunci se scalda Milostivele. Cine bea apa de unde au scuipat ele, se alege cu arsuri pe piept, ori cu sfarseala, de nu mai scapa de boala, pana nu-si descanta. Alt leac mai e: sa intre in jocul calusarilor, fara sa vorbeasca, si acestia sa joace calcand pe dansul.

Oamenii obisnuiesc sa puna o capatana de cal intr-un par al gardului, ca s-o vada Ielele si sa fuga, si cei de-acolo scapa astfel de pacostea lor. Cat priveste originea Ielelor, sunt doua legende care circula in popor. Una, ca ele ar fi cele trei slujnice, dupa altii fetele lui Alexandru Machedon, care au baut toata apa vie din sticla pe care o pecetluise imparatul, ca sa bea la batranete. Dupa ce au baut apa, s-au facut zane rele, nemuritoare, si au zburat in lume. Cea de-a treia, care e tiganca, e cea mai nemilostiva. Asa se explica poate si numirea de Fetele lui Sandru (= Alexandru), care li se da pe alocuri.

Alta, ca ele s-ar trage din cele cinci (dupa altii, sapte) fete care au ramas cu candelele stinse, pentru ca n-au adus untdelemn de ajuns, cand s-au dus intru intampinarea ginerelui, despre care vorbeste parabola Mantuitorului, in Evanghelie.

Credintele despre Iele, care se gasesc, aproape la fel, la mai toate popoarele din Europa, sunt la noi, in mare parte, influentate de credintele slave. Corespund intocmai acelora pe care le au sarbii despre Vile (sing. Vila), si bulgarii, despre Samodiva. De altfel, acest din urma nume a patruns si in mitologia poporului nostru, dar ca nume eufemistic al Mortii (judetele Dolj, Valcea, Teleorman etc).

Numele de Iude, care se da pe alocuri Ielelor, e si el imprumutat de la bulgari, la care Iudi inseamna, ca si Samodiva, ceea ce intelegem noi prin Iele.

Candrea Aurel

Informatii preluate de pe:

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/95985-ielele

Etimologia numelui ” iele ”, este controversată şi ipotetică. Lazăr Şăineanu consideră că numele vine de la cuvântul cuman yel care înseamnă vânt. B.P. Haşdeu crede că este în legătură cu sanscritul Vel , a se mişca, sau vela , moarte năpraznică, boală. Alţi folclorişi cred că pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care pronunţat popular a devenit Iele. Vasile Alecsandri le-a denumit ” Stăpânele vântului ”.
De fapt superstiţia consideră cuvântul Iele demonic, deci nu trebuie sub nici o formă rostit ci înlocuit cu nume sau epitete măgulitoare, care să le facă binevoitoare, cum ar fi: Zânioare, Sfinte de noapte, Şoimane, Dânsele, Mândre, Iezme, Fecioare, Rusalii, Miluite, Măiestre, Albe, Împărătesele văzduhului, Cele Nepomenite. B.P.Haşdeu în Chestionarele sale, arată că Ielele sunt ades nominalizate cum ar fi: Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosânzeana, Lemnica, Ana, Păscuţa, Ogrişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda, Simioana, Roşia, Todosia, Lacargia, Săndălina, Ruxandra, iar stăpâna lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna. Fiind însă zâne rele, invocarea lor după nume nu se poate face decât în cadrul practicilor vrăjitoreşti şi fiecare vrăjitoare ştie doar 9 nume de Iele. Cel mai frecvent folosite în descântece sunt Margalina, Savatina, Rujalina pe care Vasile Lovinescu le identifică cu tripla Hecate ( în Alexandria din timpul lui Ptolomeu, considerată Regina spiritelor, divinitate subpământeană, protectoarea vrăjilor şi a magiei)
În mitologia română Ielele zboară (având sau nu aripi), de cele mai multe ori sunt dezbrăcate, sau poartă văluri albe şi părul despletit pe umeri, în general sunt nevăzute de oameni , dar uneori noaptea se fac văzute, au voce extrem de frumoasă, le place să danseze iar jocul specific lor este hora pe care o incing în poieni rotunde, în jurul unui copac ale cărui frunze sunt apoi ca arse de foc iar pe locul unde au dănţuit iarba este pălită, iar când creşte este întunecată şi nu e păscută de vite. Pe acest loc cresc ciupercile comestibile ” lingura zânei ”. Copacul în jurul căruia dansează este considerat de mulţi cercetători ,în sensul hermetic al mitologiei folclorice ” Axis mundi”…hora ielelor are o semnificaţie centripetă, nu numai de rotire în sens închis, dar de constrângere a lumii la o mişcare perpetuă, o împiedicare a acestei lumi de a se risipi printr-o mişcare centrifugă (existentă în tendinţa fizică a oricărei rotiri naturale), adică de a se dizolva în nefiinţă. ( Victor Kernbach – Universul mitic al românilor).

Legenda sau mitul dansului ielelor poate fi pus în legătură cu dansurile din tradiţia Bacanalelor, sărbătoare romană dedicată zeului Bachus. Ele nu umblă printre oameni decât cinci săptămâni, adică până la Rusitori. Ielele când sunt apucate de furie devin foarte rele: ucid oameni şi vite, aduc inundaţii, usucă pomii, distrug baraje, mori de apă, incendiază case şi acareturi, zmulg acoperişuri, fură copii, ridică în trombe şi vârtejuri pe cei care lucrează şi nu respectă zilele dedicate lor (Rusaliile, Todorusaliile, Stratul, Sfredelul Rusaliilor sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de după Paşte, Marina, Sf. Foca) îi chinuiesc şi îi înebunesc de cap, iar cei care păşesc pe locurile unde dănţuiesc, sunt obligaţi să intre în hora lor şi să joace până îşi pierd minţile, adică se imbolnăvesc foarte grav de o boala numită in limbaj popular “luat de Rusalii” ” luat de Şoimane ”, îi schilodesc sau îi paralizează parţial, neutralizează însuşirile plantelor de leac (dar numai pe perioada până la Sânziene), şi pelinul şi usturoiul pus noaptea sub pernă sau purtat la brâu, la pălărie, sau în sân , le poate pune pe fugă iar cu avrămeasa, odolean şi cârstineasă se făceau vrăji de însănătoşire.
Usturoiul şi pelinul purtat de Rusalii trebuie ţinut în casă până la următoarele Rusalii, astfel eşti ferit de farmece şi necazuri un an întreg. ( Gh.F. Ciauşanu – Superstiţiile poporului român).
Ielele sunt foarte vindicative, se răzbună întotdeauna pe cei care vorbesc urât despre ele, care le imită, care beau din fântânile lor sau din vasele neacoperite rămase peste noapte afară, pe cei care nu vor să danseze cu ele. Cine le aude cântecul rămâne surd, iar cine încearcă să-l redea rămâne mut.

Credinţa în horele ielelor este foarte veche, astfel istoricul, omul politic şi scriitorul Publius Cornelius Tacitus (55-120) în ” Istoriile ” sale aminteşte de nişte soldaţi romani care ,ar fi văzut o nimfă a unui izvor, după care au fost brusc cuprinşi de delir şi s-au năpustit cu săbiile scoase asupra centurionului-. ( V. Kernbach).
În tradiţia populară se crede că există 9 iele, fiecare având caracteristici psihologice proprii care, ar fi determinat naşterea anumitor ritmuri şi forme muzicale folclorice.
Iată ce ne dezvăluie T. Rudică şi D. Costea în cartea ” Aspecte psihologice , în mituri, legende şi credinţe populare ”, citându-l pe R. Vulcănescu: ” Dintre cele nouă şoimane, patru sunt cunoscute de folclorişti: Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce…( )…. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, Doina se transformă uneori prin contrast în zână epică, a cântecului războinic de apărare a fiinţei neamului. Indiferent de categorie (de jale, de dragoste sau războinică) doina îndeplineşte o funcţiune cathartică.
Cea de a doua şoimană, ” Hora ”, este o zână a dansului magico-mitic al soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare, în toate condiţiile domestice, comunitare şi istorice de viaţă. Şi Hora la rândul ei îndeplineşte o funcţie cathartică, prin conţinutul şi interpreţii ei. ” Avrămeasa ”! şi ” Creştineasa ” ( nume dat şi unor plante de leac) deşi considerate a fi două ” eroine cereşti de lumină ” sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului..

În legendele populare româneşti originea zânelor este diferită. Ielele ar fi suflete de femei care au fost vrăjite şi nu-şi mai găsesc liniştea.(Lazăr Şăineanu). într-o altă versiune, ele ,sunt fiicele lui Rusalim-Împărat, care trăiesc în păduri şi câmpii şi urăsc pe creştini, pentru că aceştia, ca supuşi ai tatălui lor, au trecut la creştinism- ( I. Şăineanu , 1880). Ielele ,au fost trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zaina şi Marina). Ielele sunt nişte fete frumoase transformate în babe urâte, sau nişte babe urâte, transformate în fete frumoase, în urma unor greşeli faţă de Fărtat sau Nefărtat, care le-a blestemat să-şi schimbe înfăţişarea drept pedeapsă, până or chibzui ei să le uite. De aici şi firea lor capricioasă-.(T. Pamfilie , 1916)
Odată luat de Iele, existau două modalităţi de exorcizare: Dansul ritual Căluşarii şi farmecele, descântecele şi vrăjile babelor satului, făcute cu apă neâncepută, luată într-un ulcior nou, la anume ceas al zilei, într-un anume loc…

Descântec de iele… :
” Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/ Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ Ce v-a făcut / de nu v-a plăcut? / De ce l-aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ De ce i-aţi luat/ glasul de bărbat?/ şi glas de femeie i-aţi dat?/ De ce i-aţi luat bărăbţia?/ De ce i-aţi luat mândria?/ De ce l-aţi nenorocit/ în câmp înverzit?/ Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/ bărbăţia/ şi mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/ în pădure, / în câmp înflorit / şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea până aţi pieri, / şi zâne n-aţi mai fi./ Fireaţi voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate, / de babe-nţărcate,/ de destrăbălate ” …

Sursa :
www.agero-stuttgart

Descântec de cuţit şi iele… :
Cuţite din Sfintele,
Milostivele,
m-au izbit,
m-au pocit,
cuţite în furca pieptului,
mi-a înfipt,
veniţi Şoimanelor,
Şoimanilor,
veniţi de-mi luaţi din piept,
cuţitele,
ascuţite,
uncitele,
şamcele,
ace înţăposate,
săbii însăbiete,
veniţi de-mi luaţi,
boala ce mi-aţi dat,
şi-mi aduceţi,
sănătatea ce mi-aţi luat,
şi lăsaţi-mă,
curat,
Luminat,
ca lumina Cerului,
ca soare când răsare,
ca câmpul când înfloare….
www.rightwords.ro/
Sibilla

informaţii preluate de pe surse

imagini preluate de pe google.ro

Ielele – youtube

Completat sub: Sibilla | Tagged: 9 IELE, AVRĂMEASA, ÎMPĂRĂTESELE VĂZDUHULUI, B P HAŞDEU DESPRE IELE, BULCIUL RUSALIILOR, CALUSARII, CATRINA ZAINA ŞI MARINA, CELE NEPOMENITE, CREDINŢA ÎN HORELE IELELOR, CREŞTINEASA, DANSULIELELOR, DESCÂNTEC DE IELE, DESCÂNTECE DE CUŢIT ŞI IELE, DOINA, ETIMOLOGIA NUMELUI ” IELE ”, FARMECE DESCÂNTECE ŞI VRĂJI ÎN CREDINŢA POPULARĂ, FECIOARELE, FIICELE LUI RUSALIM ÎMPĂRAT, folclor, FUNCŢIA CATHARTICĂ A DOINEI ŞI HOREI, GH F CIAUŞANU, HECATE, HORA, HORELE IELELOR, IELELE, IEZMELE, LAZĂR ŞĂINEANU, LOVINESCU, MÂNDRELE, MILUITELE, Mitologie, poesis, Romania, Romulus Vulcanescu, RUSALII, RUSITORI, SFINTELE DE NOAPTE, SFINX777, SFINXUL, SFREDELUL RUSALIILOR, Sibilla, STĂPÂNELE VÂNTULUI, SUPERSTITII, SUPERSTIŢIILE POPORULUI ROMÂN, TIARRA-IELELE, TRADIŢIA BACANALELOR, UNIVERSUL MITIC AL ROMÂNILOR, VASILE ALECSANDRI, VICTOR KEMBACH, ZÂNELE DESCÂNTECULUI, ŞOIMANELE

Informatii preluate de pe:

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://sfinx777.files.wordpress.com/2009/06/1199fyw.jpg&imgrefurl=http://sfinx777.wordpress.com/2009/06/07/ielele/&usg=__9eURUITt6rxvRJq4ece8fu5FFhs=&h=351&w=450&sz=43&hl=ro&start=7&um=1&tbnid=O2gWbLlE6C59bM:&tbnh=99&tbnw=127&prev=/images%3Fq%3Dielele%26hl%3Dro%26sa%3DN%26um%3D1