UNIVERSUL ARTISTIC ŞI COMUNICAREA

UNIVERSUL ARTISTIC ŞI COMUNICAREA


Introducere


  Reprezentând o modalitate de exprimare, arta a devenit pentru cei care o practică un adevărat univers al adevărului. Este, în esenţă, cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Unii trăiesc cu desăvârşire în ea, alţii găsesc de ajuns doar să o contemple şi să o preţuiască la adevărata ei valoare.
  Fiind o modalitate de exprimare, arta e un element al culturii, iar când spun cultură ştiu că aceasta va însemna întotdeauna dialog. Nevoia de comunicare justifică oarecum experienţa emoţională transmisă publicului prin mediul artistic. Publicul se împarte în două categorii, pregătit şi nepregătit.
  Publicul pregătit va bănui întotdeauna linia pe care este călăuzit de către artist şi se va lăsa îndrumat mult mai uşor pe calea emoţională, pe când publicul nepregătit va căuta de fiecare dată o logică a expunerii, iar trăirile vor fi mai reduse din cauza condiţionării de a găsi un răspuns. Pentru ambele cazuri, artistul are nevoie de un univers artistic, un mediu de desfăşurare în care să-i invite pe cei care caută acest mediu.
  Astfel că, pentru a transmite ARTĂ, trebuie să o înţelegi pentru a da mai departe ceea ce ai înţeles tu din artă. Ai nevoie de un spaţiu reprezentativ şi de o modalitate de comunicare, în final rezultând un adevărat univers al artei.

Ce este arta?



 De-a lungul timpului arta a fost şi este un mod de manifestare al oamenilor, al spiritului lor care tinde a se exterioriza printr-un fenomen reprezentativ datorită amalgamului de trăiri pe care ea o poate transimte de la personă la persoană, de la suflet la suflet.
 Istoria valorilor artei este expresia valorilor omului angajat în istorie. Arta ocupă un loc primordial şi are o funcţie primară în evoluţia tuturor facultăţilor superioare care alcătuiesc cultura umană.
 Acest fenomen, intitulat artă, variază prin practici şi domenii de-a lungul istoriei, diferind de la perioadă la perioadă, prin dezaprobarea sau îmbinarea unor percepţii, convenţii asupra mediului sau spaţiului existenţial.
 Fenomenul a construit întotdeauna o atitudine şi a invocat o atitudine. Dar atitudinea artei a fost mereu atitudinea epocii şi cea a spiritului uman. De exemplu, noua manifestare a artei moderne, prin ceea ce ea reprezintă mai valoros, nu este mai întâi o neobişnuită lume de forme, ci o nouă actualitate a omului.
 Arta este nu numai dificil de definit ci şi dificil de evaluat, ţinând cont de faptul că fiecare artist îşi alege singur regulile şi parametrii de lucru. Într-un sens larg, termenul de artă desemnează orice activitate bazată pe cunoştinţe, exerciţiu, percepţie, imaginaţie şi intuiţie.
 Definiţia şi evaluarea termenului de artă a devenit o problemă mai ales la începutul secolului al XX –lea, când Richard Wollheim face o distincţie între trei moduri de acces:
1.REALIST – se referă la calitatea estetică ce este o valoare independentă de orice punct de vedere uman.
2.OBIECTIVIST – unde calitatea estetică este, de asemeni,o valoare absolută, dar dependentă de experienţa umană generală.
3.POZIŢIA RELATIVISTĂ - prezintă calitatea estetică ce nu este o valoare absolută, dar depinde de şi variază cu experienţa umană a diferiţilor indivizi. Un obiect poate fi caracterizat în funcţie de intenţia creatorului său sau de lipsa acesteia, indiferent de scopul sau funcţiunea lui.
 Natura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca ’’unul din termenii cei mai elusivi ai problemelor tradiţionale de cultură umană.’’ A fost definită ca ’’vehicol’’ pentru expresia sau comunicaţia de emoţii şi idei, un mijloc pentru explorarea şi aprecierea elementelor formale pentru sine, şi ca mimesis sau reprezentaţie.
 Tolstoi a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane.
 Benedetto Croce şi R.G.Collingwood au avansat concepţia idealistă conform căreia arta exprimă emoţii, iar opera de artă există esenţialmente în mintea creatorului.
 Eugen Ionesco preciza despre artă în ’’Note şi contranote’’:
’’O ţară unde arta nu e înţeleasă este o ţară de sclavi, de oameni nefericiţi, de oameni care nu râd şi nici nu surâd, o ţară lipsită de spirit; acolo unde nu există umor, există mânie şi ură, pentru că oamenii precauţi, neliniştiţi, alergând spre un ţel care nu e un ţel omenesc sau care nu-i decât un miraj, pot dintr-o dată, la sunetele vreunei trompete, la chemarea vreunui... demon, să se lase stăpâniţi de un fanatism delirant, de o furie colectivă, de o isterie populară. Aceste chemări constituie ameninţările ce apasă asupra omenirii de azi, care şi-au pierdut simţul şi gustul singurătăţii.’’ Astfel că artistul creator, îşi ‘’formează ‘’ opera de artă, în felul acesta comunicând cu realitatea socială.
 În cartea ‘’Ce este o operă de artă?’’, de Roger Pouivet, găsim câteva exemple de interpretări ale conceptului de operă de artă:
1. ‘’Opera de artă este realizarea sensibilă a ideii.’’
2. ‘’Arta este o stare de spirit.’’
3. ‘’Opera de artă este expresia sinelui de către artist.’’
4. ‘’Opera de artă este donaţia invizibilului în vizibil.’’
5. ‘’Opera produce sens.’’
6. ‘’Opera este dincolo de sens.’’
7. ‘’Opera de artă face vizibilul, vizibil.’’
8. ‘’Opera de artă este o întâlnire.’’
9. ‘’Opera de artă este ceea ce deschide o dimensiune inaccesibilă oricărei alte experienţe.’’
10. ‘’Arta este ceea ce se expune: opera, instalaţii, performance-uri, cărnuri, excremente, cadavre, prostituate etc.’’
11. ‘’Opera de artă este subversiunea oricărei norme şi demistificarea oricărei relaţii sociale.’’

 Astăzi e tot mai greu de precizat limitele artei, diversificarea manifestărilor artisitce şi accesul inegal al oamenilor la mesajul acestora. Acest acces depinde de educaţia primită, de cultura naţională în contextual căreia s-au format, de mediile sociale din care provin, făcând acum dialogul foarte anevoios.
 Chiar dacă se discută foarte mult despre artă, din păcate, sensurile pe care fiecare i le cunoaşte coincid foarte puţin.
 Arta este într-o continuă dezvoltare, iar societatea este mediul în care ea se dezvoltă. Dacă societatea are nevoie de artă pentru a recunoaşte un ‘’adevăr’’, atunci şi arta are nevoie de societate pentru a se dezvolta; iar ea, ca şi ‘’element’’ în continuă dezvoltare, are nevoie de crearea unui spaţiu reprezentativ, personalizat, şi anume ‘’Universul artei.’’

Ce este Universul artistic?



 Noţiunea de ‘’lume a artei‘’ a fost introdusă pentru prima dată în 1964, de către Arthur Danto, nume proeminent al filosofiei analitice din anii şaizeci. Mult timp s-au oferit liste lungi cuprinzând încercări de a descrie ce este arta, care sunt trăsăturile caracteristice ale acesteia, cum ne dăm seama de elementul artistic, care sunt modurile de expresie?... Dar interpretările sunt variate şi au determinat prin fiecare încercare încă un posibil traseu spre ‘’adevărul’’ căutat de toţi.
 Lumea artei e o deschidere spre mai mult, un spaţiu creat anume pentru ‘’o societate’’ pregătită să trăiască în ea. Asemeni ‘’genei’’ care se dezvoltă în funcţie de mediul interior şi cel exterior, şi arta îşi urmează formarea în funcţie de un mediu interior influenţat, la rândul său, de mediul exterior. În acest caz, mediul interior este ‘’Lumea artei’’, iar mediul exterior este ‘’societatea umană’’. Astfel că fiecare ‘’element’’ în curs de dezvoltare are nevoie de un mediu, de un spaţiu ‘’personalizat.’’
 Necesitatea spaţiului artistic se datorează faptului că în cadrul acestuia ‘’obiectul’’ poate deveni ‘’operă de artă’’. Pentru a fi desemnată cu acest ‘’calificativ’’, lucrarea urmează anumite ‘’reguli şi trăsături’’, devenite semnificative datorită operelor mai vechi. Dacă la ‘’început’’ clasificarea se făcea în funcţie de teoria imitaţiei, mai târziu ea va avea loc prin teoria realităţii.
 Teoria imitaţiei cerea ca lucrarea artistică să se focalizeze pe perfecţiunea imaginii obiectului cu formă din realitatea înconjurătoare, în timp ce teoria realităţii propunea un nou mod de a privi, atât arta nouă, cât şi cea veche, şi anume realitatea de după obiectul artistic. Această teorie promova căutarea conştientă a unor forme noi, creatoare, vizând ‘’nu iluzia, ci realitatea însăşi.’’ Prin urmare, lumea artei devenea un important spaţiu de recunoaştere a unei opere de artă. De exemplu, artistul Marcel Duchamp, prin lucrarea sa ‘’Fântâna’’, expusă în cadrul unei galerii, a reprezentat obiectul ştiut de toţi ca ‘’Urinuar’’, însă realitatea pe care artistul ne-o afişa era cea de după obiect, cea în care el vroia să o perceapă drept ‘’Fântână’’. Obiectul expus devenea astfel, dintr-un ‘’urinuar’’, o ‘’fântână’’, iar dintr-o ‘’fântână’’, o operă de artă. Motivele care au determinat calificarea obiectului cu acest ‘’statut’’ au fost: spaţiul, galeria în care s-a desfăşurat evenimentul, artistul şi criticii de artă care au susţinut conceptul, şi publicul, cel ce va hotărî dacă pot sau nu percepe o astfel de realitate.
 Lumea artei oferea artiştilor ocazia de a-şi crea ei realitatea; criticul de artă, lucrarea practică, frumosul, creativitatea, grotescul, artistul, publicul, cadrul, contextul etc., sunt dintre puţinele elemente care formează acest univers, iar accesibilul în această lume este oferit nu numai celor ce o înţeleg, ci şi celor ce vor să o înţeleagă.

Comunicarea prin artă


De unde vine acest cuvânt, ‘’comunicare’’? Care este originea lui? Se pare că sensul de bază al cuvântului este dat de latinescul ‘’comunicare’’, termen ce se referă la acţiunea de a pune în comun lucruri, indiferent de natura lor, la actul de a împărtăşi, de a crea legături sau de a stabili o relaţie.
Comunicarea creează comunicare şi comunitate, ea se transmite nu numai verbal, (aceasta e doar partea vizibilă), ci şi prin gesturi, mimică, postură, tonalitatea vocii, ritm, haine, maşinile cu care oamenii circulă, casele în care locuiesc (decoraţiuni interioare, cartier), scaunele pe care stau, firmele pentru care muncesc, s.a.m.d. Activitatea sau inactivitatea, vorbirea sau tăcerea, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influenţează altele care, la rândul lor, nu pot să nu răspundă la comunicări şi, prin însuşi acest fapt, să comunice.
Arta este una din modalităţile prin care unii oameni aleg să comunice, transmiţând mesajul artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de artă. Însă comunicarea artistică este posibilă numai dacă opera de artă poate fi decodată de receptor, dacă are o structură creată pe baza ansamblului experienţei artistice şi sociale, comune atât creatorului, cât şi receptorului.
ocietatea dispune de cultură tocmai pentru a-şi forma un anumit sistem de comunicare prin care oamenii îşi vor regla relaţiile lor cu natura şi cu societatea. Omul dă semnificaţii umane pentru tot ceea ce percepe în jurul său, creând astfel un mijloc de comunicare şi elaborare a informaţiei.
Prin artă omul se apropie în modul cel mai pur şi mai profund de natură, eliberându-şi limitările impuse de un sistem de valori creat anume pentru el. Artistul se foloseşte de mediul exterior (sistemul social) tocmai pentru a-l crea pe cel interior (lumea artei); este mediul unde libertatea este percepută diferit, într-un mod spiritual, emoţional, profund.
Artistul consideră că această lume îi va permite să-şi comunice trăirile aşa cum doreşte, fără a i se impune un etalon emoţional de exprimare atât subiectivă, cât şi obiectivă. Acesta îşi formează un public care, la rândul lui, se va regăsi în mediul artistului şi îi va căuta expunerile. Publicul, devenit receptor, va înţelege opera doar raportată la modul lui de percepere, astfel că fiecare individ din cadrul unei expuneri artistice va înţelege cu ceva mai diferit decât ceilalţi indivizi prezenţi la eveniment. Asta nu înseamnă că mesajul de bază al expunerii nu va fi perceput de către public, din contră, acesta va iniţia spectatorul spre calea de implicare emoţională şi creativă de statut personal.
În spaţiul expunerii are loc un schimb de influenţă subiectivă între artist şi public, formând prin această comunicare un ambient încărcat cu trăiri de o intensitate revelatoare. Omul a căutat, caută şi va căuta încontinuu modalităţi de comunicare, tocmai pentru că prin aceasta el se dezvoltă ca individ social. Mediul artistic oferă una din oportunităţile nelimitate în această directie şi conferă o deschidere certă a exprimării umane.

Activităţi artistice personale



’’Cunoaşterea are două forme: cunoaştere intuitivă sau cunoaştere logică; cunoaştere prin imaginaţie sau cunoaştere prin intelect; cunoaştere a individualului sau cunoaştere a universului; cunoaştere a lucrurilor considerate fiecare în parte sau a relaţiilor lor; ea este sau producătoare de imagini, sau producătoare de concepte.’’(Bendetto Croce, ’’Estetica’’).
Cunoaşterea este modalitatea prin care individul unei societăţi îşi hrăneşte curiozitatea, eul şi voinţa de a şti, încercând a înţelege ceea ce nu înţelege. Regăsim acest fenomen în jurul nostru, în noi, şi de multe ori ne îndeamnă să ne dorim mai mult.
Fiecare însă, îşi alege un mod reprezentativ pe care îl va dezvolta. Filosofia, matematica, literatura, istoria s.m.d., sunt fragmente uriaşe care povestesc despre existenţă şi cunoaştere.
Arta este una dintre modalităţile care îşi permite să înglobeze orice formă de reprezentare care să cuprindă, la rândul său, şi celelalte modalităţi. Ea este chiar una dintre importantele forme de manifestare prin care un individ al unei societăţi îşi poate reprezenta trăirile şi concepţiile sale despre tot ce cunoaşte.
Aflându-ne într-un secol unde originalitatea este obiectivul cel mai greu de atins, fiecare artist încearcă şă îşi găsească modul său de exprimare care să îi reprezinte subiectivismul trăirilor şi concepţiilor sale, cât mai natural şi real posibil.
Astfel că multitudinea de abordări sincretice a devenit din ce în ce mai diversă şi complexă.

Înfiinţând în 2006 un ansamblu de dansuri experimentale, mi-am propus să încerc astfel de abordări sincretice care să dezvolte puterea ideii de exprimare prin diferite aspecte.
Astfel că, baza de la care am plecat a fost IDEEA, un cuvânt de origine greacă ce însemna formă, figură, aspect. Evoluând în timp, acest cuvânt a căpătat o amplitudine semantică enormă, imposibil de cuprins în câteva cuvinte.
În sensul actual, ideea poate însemna, generic, o stare conceptuală a minţii, descriind o anume stare de realitate sau individualitate.
Trăind într-un timp şi spaţiu în continuă schimbare, am simţit nevoia de a-mi reprezenta trăirile şi ideile prin experimentarea unei provocări ce vizează îmbinarea elementelor de orice natură, pentru a obţine în final tablouri pline de viaţă şi naturaleţe.
Modul de manifestare abordat până acum a fost ’’spectacolul’’.
Plecând de la idee, mi-am construit de fiecare dată un alt univers, al sunetelor, al formelor, al cadrelor, al timpului, al stărilor etc.
Ceea ce fac nu este un spectacol de dans, ci un tablou cu dans, într-un spectacol ce cuprinde, forme, stări, imagini, compoziţii, simboluri, poveşti şi un întreg univers al unui punct din imensitatea umană.
Fiecare dans are o poveste, fiecare poveste are imagini caracteristice, fiecare imagine reprezintă un obiect, o persoană, un cadru; fiecare persoană, obiect şi cadru reprezintă un sunet, fiecare sunet are o culoare şi fiecare culoare declanşează împreună cu sunetul o stare.
De fapt încerc să aduc spectacolul la momentul stării, unde atât artistul, cât şi spectacolul sunt prinşi în lumea creată de mine, lăsând în urmă povestea şi luînd amploare simbolul şi forma.
Compoziţia regizorală coregrafică şi teatrală îşi are la mine etape exacte. Sunetul este unul dintre primele elemente importante pe care îl caut şi căruia încerc să îi găsesc originea, caracterul, forţa, ca mai apoi, printr-o viziune plastică şi creativă să îi pot adăuga în aceeaşi intensitate persoane, culori, forme şi mesaj.
Sunetul care se pliază ideii de început devine ’’imaginea auditivă’’ a acesteia, ca apoi să încerc a ’’distorsiona’’ şi ’’individualiza’’ atât sunetul, cât şi instrumentele din piesa muzicală ce mi-a stimulat creativitatea sau mi-a atras atenţia. Aceasta este prima etapă a tabloului ce va urma.
Atenţia foarte mare dedicată sunetelor constituie baza tabloului, pentru că, astfel voi reuşi aprofundarea acestuia, prin culoare, formă, mişcare şi sunet.
În momentul în care am ajuns la această etapă se formează un circuit creativ, ce îmi va susţine piesa. Prin viziunea mea, adaug în acest circuit creativ elemente din istoria artei plastice, mai exact transform elemente artistice din curentele artei în elemente de scenă, în mod special elemente din avangardism pana la pop art.
În arta contemporană, influenţele care se întrevăd în dansurile mele, în costume, decor şi mesaj îşi au înclinaţiile spre performance, conceptualism, body-art, body-painting. Sincretismul implementat în arta spectacolului aduce în faţa publicului o arhivă de imagini, mişcări şi trăiri care ating latura ’’vizual sensibilă’’ a spectatorului.
Sincretismul muzical (piesa de la care se începe compoziţia plastică, teatrală, coregrafică şi regizorală) îşi are origini şi răspândiri complexe. Astfel, exemplul de la care voi argumenta influenţele artistice susţinute este spectacolul ’’Printre EI!...’’, în cadrul căruia tabloul reprezentativ este dansul ’’Fântânii’’.

În ceea ce priveşte coloana sonoră a dansului, am analizat stilul muzical în care am încercat să implementez viziunea plastică din partea opusă a muzicii, ca aceasta să nu îşi reflecte şi apartenenţa sa culturală. Iar în etapa premergătoare am introdus un dans tematic, ce va să fie un dans de decor, delimitat de mişcări, dar complex în atmosferă, trăire şi formă. Astfel, fiind în circuitul prezent, elementul decorativ plastic ’’Fântâna’’ îmi va susţine pe întreg dansul compoziţia plastică. Reprezintă elementul de stimulare a privitorului, este centrul de interes al scenei compoziţionale, este echilibrul spiritual – formă – viaţă – stimul – culoare. Sincretismul adus în elementul decorativ are la bază atât performance-ul în arta dansului teatral, cât şi completarea lui cu body art-ul care creează atmosfera feerică.

Efectul urmat asupra publicului faţă de acest tablou a fost unul de o intensitate ’’marcantă’’. Spectatorii căutau simbolul fără să bănuiască măcar că fiecare vizualiza exact după lipsurile pe care conştiinţa lor le simţise faţă de societate, creându-şi anumite stări şi atitudini.
O interpretare interesantă a fost a unui spectator ce văzuse în tabloul Fântânii tendinţa omului de a-şi pietrifica eul şi umanitatea, dând frâu concepţiei sale despre omul de azi.
Un alt spectator, cu o părere despre viaţă mai optimistă cred decât primul spectator, observă în acelaşi tablou forţa spiritului uman, ce nu se pierde niciodată şi care are capacitatea de a lega lumi între ele.
Astfel că tabloul Fântânii a fost nu numai o imagine plastică, nu numai o parte din spectacol, ci un spaţiu profund în care spectatorii au putut să îşi afle atitudinea faţă de univers.

Un al doilea exemplu prin care voi argumenta influenţele artistice susţinute mai sus este reprezentat de spectacolul ’’Pe aripile visului’’, în cadrul căruia unul dintre cele mai semnificative tablouri a fost scena ritualului, denumit ’’Purificare’’.



Sincretismul se prezintă aici prin îmbinarea a trei culturi, trei curente artistice.
Muzica armenească îşi are de-a lungul anilor legende prin care dansuri populare dinamice le reprezintă cât mai specific posibil, însă utilizarea piesei aici, în spectacol, a adus ideea unei scene sacre ritualice de purificare.
Nu am etalonat o cultură şi dansul ei, ci am diversificat şi am stilizat complexitatea culturii, prin punerea sunetului într-un cadru plastic diferit.
Atât costumul turcesc, cât şi costumul popular românesc se alătură melodiei armeneşti pentru a crea un spaţiu al sinelui şi al spiritualului fără delimitări culturale tradiţionale.
Astfel că, scena propune un cadru în care spiritul îşi poate urma liniştit drumul pe cele trei trepte: viaţa, moartea şi lumea de dincolo.
Culoarea roşie a voalului semnifică prima treaptă a spiritului, viaţa, trăirea, dorinţa, fiind folosit ca un cadru coloristic central, care-mi pune elementele de pe scenă în contrast şi dispersiune. Această primă treaptă este prezentată printr-un voal cu o textură maleabilă care o face ca o sită umană, o sită încărcată emoţional cu care fiecare individ trăieşte.

A doua pată va fi o nonculoare (negru), introdusă în tablou, de asemenea, sub forma unui voal. Însă aceasta creează sentimente puternice care semnifică a doua treaptă a spiritului, ’’moartea’’, adică drumul către ’’dincolo’’.
A treia parte, tot nonculoare (alb), completează tensiunea dintre roşu şi negru, devenind elementul plastic odihnitor, ideal care, prin viziunea sonoră, îşi avea şi regăsirile.
Muzica de atmosferă se completa, în viziunea mea, printr-un element calm, pur, uşor, curat.





Fiindcă triunghiul cromatic a fost ridicat la cea mai înaltă dimensiune a sa, am implementat în tablou echilibrul terestru de care se simţea nevoia prin elemente primordiale ale vieţii terestre. Pământul, simbolizat prin verde, apa, prin albastru şi aerul, prin culoarea translucidă. Sunt elemente de decor, elemente statice în compoziţie care îmi ridică coloana sonoră la nivelul cel mai înalt de percepere.
În final, tabloul îşi primeşte rama printr-un cadru mai rar utilizat în viaţa dansului teatral. Am introdus elementul în toată forţa lui şi în parametrii reali, turnându-se în mijlocul scenei, pe un individ al compoziţiei, apa reală a vieţii. Apa a fost turnată din două vase de lut, încununate de două tinere divinizate care susţineau aureola individului purificat. Apa, element sfânt în toate culturile, îşi transformă forma după văzute şi nevăzute, dar delimitarea sa în spectacolul prezent este în voalul alb, care îmi închide purificarea şi ritualul.
Coloristica spectacolului susţine toată scena purificării. Astfel, combinarea stilului muzical cu cel coregrafic, teatral atmosferic îmi etalonează complexitatea adusă în faţa publicului printr-o compoziţie plină de formă, culoare, atmosferă şi mesaj.