Copilaria, un ecou in prezent...

Copilaria, un ecou in prezent...




Nu am inteles niciodata de ce prezentul ne intoarce atat de des spre trecut, poate de fiecare data uitam ceva in el.Cand ne plimbam alaturi de parintii nostri la brat ne simtim copii, cand ne alintam langa pieptul persoanei iubite preluam din jocul si bucuria copilului din trecut, cand zarim o floare, un bobocel sau orice obiect cu aspect gingas il admiram cu fascinatia unui copil, cand ne suparam ca nu am primit o floare suntem botosi ca un copil;Tot universul se invarte in jurul nostru ca intr-un joc copilaresc!De ce mai avem oare nevoie de ’’copil’’?




-’’A venit Primavara!’’Imi sari in fata Ioana cu un buchet de ghiocei, ochii mari si obrajorii ei rosii imi aminti iarasi de mine cand alergam bucuroasa pe imasul plin de verdeata proaspata de acasa, eram fericita ca ma voi putea tavali iarasi prin iarba atat de verde si plina cu flori de camp de o prospetime invioratoare.
Ii multumii Ioanei pentru ghiocei iar ea imi sari la piept strangandu-ma langa ea cu cea mai mare sinceritate, inima imi batu repede si ma simtii emotionata, am strans-o in brate si mangaind-o usor pe par mi-am dat seama ca ma simteam fericita.Am ridicat usor capul si zambind am strigat catre toti din sala, - ’’ Sa incepem incalzirea’’.
Nu stiu de ce, insa bucuria copilului care mi-a sarit in brate, a alungat umbra de oboseala si nelinistea de care eram cuprinsa, am incercat sa inteleg de ce varsta, experienta, drumul spre maturitate minimalizeaza in noi acest copil si il face mic, ascuns parca undeva intr-un colt al interiorului nostru; am incercat sa inteleg de ce cel mai pur sentiment de bucurie nu stim a-l pastra in noi toata viata, ci il auzim din cand in cand strigand si zambim tristi de parca nu mai avem nici o speranta de a-l aduce la locul sau.Fiecare treapta spre dezvoltarea si maturizarea noastra ca oameni sociali ne face mai neincrezatori, mai superstitiosi, mai invidiosi, mai simpli, mai goi de viata prinsi in vesnica rutina.
Nu stiu daca trebuie si am dreptul sa acuz societatea sau pe cineva, ar fi cred o greseala din partea mea, raul, binele, frumosul, uratul, bucuria, tristetea fac parte din noi insa ce acuz eu e alegerea pe care o facem fiecare, alegerea de a nu mai fi noi, alegerea de a deveni marionete, alegerea de a imprastia umbra nelinistei si a sentimentului de rautate peste tot.Iar daca noi alegem sa traim in mijlocul acestor sentimente atunci cine va sti ce ne face cu adevarat fericiti?Oare nu am putea alege sa fim fericiti?

"Copilărie. Perioadă a vieţii umane, intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii - la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii." (Ambrose Bierce)
cat de rece..fara de pic de haz si cu o nota atat de realista! ..nu neg veridicitatea definitiei,dar ar trebui sa fiu o mediocra pesimista si fara personalitate ca s pot scrie asa ceva Trebuie s mentionez ca citatul e din lucrarea "Dictionarul Diavolului"

"Copilăria este inima tuturor vârstelor." (Lucian Blaga)

"Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare."(Eugene Ionesco)

"Copilăria. Singurul paradis pierdut." (Valeriu Butulescu)

"Copilăria este locul unde Dumnezeu poate fi substituit c-un simplu surâs." (Costel Zăgan)